În lucrarea sa, Timişoara. Monografie istorică, apărută în 1948, Nicolae Ilieşiu menţionează anul 1929, ca an de înfiinţare a Şcolii Primare Nr. 12, din Timişoara Vii, aducându-ne la cunoştinţă şi numele primilor directori:
1929 –1930 – Gheorghe Ioanovici
1930– 1931 – Vasile Petenec
1931 – 1938 – Gheorghe Daina
din 1938– Iancu Dumitrescu.
Despre primii directori menționați de Nicolae Ilieșiu nu știm nimic. În lucrarea amintită, apare doar mențiunea că, în perioada 1920 – 1927, Gheorghe Ioanovici a fost directorul Școlii de Copii Mici nr. 2. Primele informații pe care le deținem sunt legate de perioada când la conducerea școlii se afla învățătorul Iancu Dumitrescu. Întrucât și această perioadă de activitate este destul de îndepărtată față de prezent, nu am obținut informații decât de la doi foști elevi ai Școlii dintre Vii: doamna profesoară de germană Ilse Cobilanschi (Guip) și domnul Dumitrescu Romeo, care, deși poartă acest nume, nu are nicio legătură de rudenie cu fostul director al școlii, fiind o simplă coincidență de nume. Doamna Cobilanschi, care a condus ani de zile ca director Școala Generală Nr. 3 din Timișoara, a fost elevă a Școlii Primare Nr. 12 în perioada 1945 – 1948, după ce familia sa s-a stabilit pe strada Borzești, venind de la București. Domnul Romeo Dumitrescu (Roman), timișorean prin adopție, dar adevărat bănățean prin formație, educație și cultură, a început clasa I la Școala Primară Nr. 12 dintre Vii, în septembrie 1939, după ce familia sa adoptivă s-a stabilit pe Calea Lipovei la nr. 28, tatăl adoptiv fiind mutat aici cu serviciul.
Școala se afla pe ultima stradă a cartierului, azi Ion Ionescu de la Brad, fiind așezată într-o curte imensă în care străjuiau câțiva castani bătrâni, urmată de o grădină de legume și mai mare, care se întindea până în spatele bisericii. În jurul școlii, se întindeau lanuri de grâu și de porumb, iar la câteva sute de metri era pădurea.
Locul, unde astăzi sunt unitățile militare, era pe atunci o groapă imensă de unde se scosese pământ pentru chirpici. Era liniște și mult, mult verde. O adevărată oază în care nu se simțea nici orașul, nici războiul. Legătura cu orașul se făcea pe Calea Lipovei, străjuită de șiruri de tei bătrâni. Aceștia își adunau coroanele într-o boltă deasă deasupra șoselei din piatră cubică, nelăsând să se zărească prin frunzișul lor albastrul cerului. Aici era pentru lumea bună a orașului un fel de ,,La Șosea” a Timișoarei, unde veneau la plimbare, în calești sau călare, tinerii și tinerele de atunci.
Acolo, unde acum este o secție a bibliotecii județene, la colț cu str. Pomiculturii, exista un restaurant, Petőfi Casarda, al unei evreice. Era un local de lux unde veneau cei bogați, în calești sau călare, să mănânce bine. În curtea localului era o scenă pe care vara se dădeau spectacole. Iarna, activitatea culturală se muta în sala de pe str. Pomiculturii, unde deseori aveau loc baluri la care participau tineri din tot orașul. În zona în care se găseau antenele, se desfășurau două târguri anuale, primăvara și toamna, la care participau meșteșugarii din partea de vest a țării. Târgul ținea câte două săptămâni, vânzându-se împletituri, țesături, cusături, produse din lemn, dar și animale. Tot aici poposea din când în când mult așteptatul circ Kluțki, care, sub cupola dintr-o prelată imensă, prezenta spectacole cu animale sub privirile mirate ale spectatorilor.
Acest cartier avea deci o școală mică, formată doar din clădirile cu parter. Clădirea principală avea 4 săli de clasă și o cancelarie foarte mică. Alături, era clădirea în care locuia directorul școlii, învățătorul Iancu Dumitrescu. Din 1950, dintr-o încăpere a familiei Dumitrescu s-a făcut sala de clasă în care, o perioadă, s-au ținut cursurile secției germane și ale celei maghiare. O secție ținea cursurile dimineața, cealaltă, după-masa. În curte mai exista o clădire în care locuiau doi îngrijitori, numiți de copii ,,badea George” și ,,nana Rafila”. Cei doi aveau grijă să păstreze curățenia în școală, în curte și în jurul școlii. Un alt îngrijitor, ,,badea Benea”, avea sarcina de a suna din clopoțel pentru a anunța sfârșitul orelor de curs, lucru pe care îl făcea cu multă conștiinciozitate.
Din anul 1938, a venit la conducerea școlii învățătorul Iancu Dumitrescu, o adevărată personalitate. Era oltean, venit în Banat împreună cu soția sa, Didina, tot învățătoare. Domnul Dumitrescu era un bărbat voinic, cu sprâncene stufoase, temut și de copii și de învățători. Înainte de a fi numit director al Școlii Primare Nr. 12, a fost inspector al regiunii Timiș – Torontal. Pentru că vremea aceea nu era ușoară, directorul a organizat o cantină pentru copiii săraci, gătindu-se mai ales din legumele și zarzavaturile recoltate din grădina școlii. Directorul bătea adesea la porțile oamenilor cu situație materială mai bună pentru adunarea unor sume de bani. Pe lângă săracii cartierului, locuiau în zonă și mulți militari de carieră, bine plătiți, la care directorul se încumeta să apeleze. Banii adunați erau folosiți pentru cumpărarea unor manuale și a unor rechizite școlare pentru copiii săraci care dovedeau dragoste de carte și multă hărnicie. Deosebit de darnic cu directorul Dumitrescu a fost colonelul Marinescu, cel care locuia pe strada Constantin cel Mare.
În 1951, după venirea comuniștilor la putere, directorul Dumitrescu a fost arestat și deportat la Canal, unde a stat un an și jumătate. S-a întors cu picioarele umflate, grav bolnav și, după doi ani, a murit. Cele două fiice, Poesis (azi Todică, locuiește în cartier, pe strada Pomiculturii) și Olimpia (Tudose prin căsătorie), au ajuns: una, agronom, și cealaltă, conferențiar la Facultatea de Medicină din Timișoara.
În amintirea doamnei profesoare Cobilanschi au rămas și imaginile unor învățători din acea perioadă: domnul Busuioc și domnișoara Chiculiță, refugiați basarabeni care tânjeau după locurile lor natale. Așteptau ca lucrurile să se așeze pentru a se putea întoarce acasă. Domnul Busuioc (fără nicio legătură cu numele vestitului ,,domn Trandafir” al lui Sadoveanu) era un bărbat foarte frumos, dar cu probleme în familie, deoarece cele două fiice erau bolnave de plămâni.
Despre acești oameni nu se mai știe nimic… S-au pierdut în negura vremurilor, rămânând vie doar amintirea lor, deoarece plăcute erau momentele când copiii însoțiți de cei doi învățători luau drumul pădurii pentru a se juca sau pentru a repeta în vederea examenului de sfârșit de an și a serbărilor.Ziua examenului era cea mai importantă zi de la sfârșitul anului școlar, își amintește Edith Cobilanschi. Școala era vizitată atunci de un inspector de la regiune.
Era o adevărată zi de sărbătoare, la care erau prezenți, pe lângă învățători și inspectori, părinții și preotul parohiei. Examenul începea cu rostirea rugăciunii Tatăl nostru. Urma apoi o examinare frontală. Detaliile s-au pierdut, rămânând vie doar o amintire care i-a umplut inima de bucurie. Trimisă la cancelarie să aducă globul, eleva de atunci, Edith Guip (azi Cobilanschi), l-a tot învârtit citind pe rând ceea ce scria pe unde era culoarea albastră: Oceanul Atlantic, Oceanul Indian…. Când a venit în clasă, inspectorul a întrebat-o tocmai care este cea mai mare întindere de apă, iar elevei i-a venit ușor să dea răspunsul: ,,oceanul”. Felicitările primite și urarea inspectorului de a se face dăscăliță i s-au întipărit atât de bine în minte, încât nu le-a uitat niciodată. Fericirea care i-a umplut sufletul a făcut să nu mai înregistreze nimic din cele ce se petreceau în jurul său.
Vremurile acestea sunt vremuri de mult apuse. Școala și cartierul sunt înfățișate așa cum au rămas în amintirea unor foști elevi, fără putința de a verifica veridicitatea celor prezentate. Timpul are puterea de a șterge lucrurile neplăcute și de a păstra în mintea omului pe cele frumoase, dând farmec și culoare amintirilor, chiar dintr-o vreme deosebit de tulbure.
În 1951, Școala Primară Nr. 12 a devenit Școala Elementară Nr. 7. Pe vremea aceea, directorul școlii era profesorul de limba română Teodor Balmuș, originar din Basarabia, om serios și bine pregătit, care iubea disciplina și punctualitatea. Ca director, s-a dovedit un bun organizator, școala fiind curată și bine dotată pentru acei ani. Impresiona prin calmul său, dar și prin felul în care ținea orele de literatură, transformându-le în lecții de neuitat.
Director, învăţător Teodor Balmuş. Învăţătoarea Emilia Vintilă; serbare 1955; Pe verso-ul fotografiei scrie: “dans ballet chinois”
În 1951, a venit la școală, la secția română, învățătoarea Emilia Vintilă. Azi, în vârstă de peste 90 de ani, bătrâna doamnă, în deplinătatea facultăților mintale, chiar uimitor de bine conservate, ne-a descris școala din vremea aceea. Existau, în continuare, secțiile germană și maghiară, cu clase simultane până la clasa a IV-a, conduse de învățătoarele directoare Proksch Dorothea (secția germană) și Kapkza Iulia (secția maghiară). Ultimul an de funcționare a secției maghiare a fost anul școlar 1960-1961, ca urmare a deplasării elevilor spre alte școli din oraș, iar a secției germane, anul 1972. Secția română cuprindea clasele I – VIII. Bătrâna doamnă își amintește de învățătorii de atunci ai școlii: Tămâianu Margareta, femeie blândă și modestă, mamă a cinci copii, Ostoia Letiția, Motreanu Constanța, dar și de profesorul de matematică Valeriu Crâșmaru și de profesoara de chimie Piri Vonica.
Pe vremea când a venit ca învățătoare la Școala Elementară Nr. 7, în curte dominau falnicii castani, iar dincolo de gard se întindeau loturile primite în folosință de către dascăli. Era în perioada în care comunismul își întindea tentaculele, strecurându-se în toate sectoarele, ca o caracatiță. Prin adresa 14734 / 1951 s-a transmis școlii ordinul Ministerului Învățământului Public în care se cere să se facă un recensământ al neștiutorilor de carte în vederea pregătirii și deschiderii cursurilor de alfabetizare. De aceste cursuri s-au ocupat învățătoarele Emilia Vintilă și Constanța Motreanu. Învățătoarea Emilia Vintilă își amintește că prin anii 1954 – 1955 erau mulți care încă nu cunoșteau alfabetul. La cursuri participau alături de oamenii din cartier și soldații din garnizoană. De multe ori, conștiința nu a lăsat-o să dea certificat de absolvire a patru clase elementare celor care nu și-au însușit cunoștințele necesare, dar mulți ,,activiști de partid” reușeau să le obțină pe nemeritate. Tot prin adresa din 1951 s-au transmis și ,,instrucțiuni de sărbătorire a 30 de ani de la înființarea P.C.R.”, dovadă a începutului politizării învățământului.
Dintre elevii săi, bătrâna doamnă își amintește de Radu Colojoară, azi medic, care în ziua în care dumneaei i-a anunțat pe copii că nu-i mai ajută la scris și trebuie să se descurce singuri, micuțul a început să plângă rugând-o: ,,numai o dată mai pune mâna ta pe mâna mea”. Fratele acestui elev, Dorel Colojoară, azi inginer, a avut amabilitatea să ne vorbească despre această perioadă din perspectiva celui care a studiat pe băncile acestei școli. Dorel Colojoară a intrat în clasa I în anul 1951 având ca învățătoare pe Margareta Tămâianu. Dumnealui își amintește de școala mică de cartier, compusă numai din clădirile vechi, cu copii puțini și mai ales de condiție modestă. Era perioada de după război, când populația scăzuse și, mai ales, sărăcise. În amintire, i-a rămas curtea imensă, străjuită de castani și nuci uriași. Nu a trăit întâmplări deosebite în cei șapte ani de școală, dar își amintește cu drag de ghiozdanul de carton presat pe care l-a turtit căzând într-o baltă. Clasa din care făcea parte era formată din 17 elevi, dintre care mulți s-au realizat datorită strădaniilor unor învățători și profesori deosebiți. Motreanu a devenit inginer, Coman Marian – asistent universitar la Agronomie, Șteț Stela – profesoară de limba română, iar alții au ajuns buni meseriași. Cei 50 de ani care au trecut de atunci au făcut ca numele multor profesori să se piardă într-o ceață pe care nu o mai poate pătrunde. I-a rămas în minte doar figura profesorului de română Turcu Traian, cea a profesorului de matematică Valeriu Crâșmaru și a profesoarei de sport Renata Corcan.
Sofica Rădulescu, fostă elevă a școlii în perioada 1950 – 1957, directoare a Școlii Generale din Ronaț, a completat lista profesorilor din această perioadă, amintindu-și de profesoara de matematică Murgu, de profesoarele de limba rusă Mirela Radulovici și Larisa Maeschi, o venerabilă doamnă din Basarabia, de profesoara de biologie Livia Stavri. Deosebit de iubit de elevi era profesorul de muzică Petru Iacobescu, cel care a constituit un cor ce avea să se remarce printre multele coruri din școlile de atunci, fapt pentru care a fost înregistrat de cei de la radio. Serbările organizate erau deosebite pentru că puneau mult suflet cu toții: dascăli, elevi și părinți. Când timpul era frumos, aceste serbări se desfășurau la umbra bătrânilor castani.
În amintirea profesoarei Sofica Rădulescu a rămas liniștea din acea perioadă când nu se ridicaseră prea multe case, iar de blocuri nici nu era vorba. Erau multe spații de joacă pentru copiii de atunci, iar pădurea era aproape. Oamenii trăiau ca la sat, deși erau orășeni. Legătura cu orașul se făcea prin niște firobuze mici, galbene, italienești și foarte cochete. Erau ca niște cutiuțe pe roți. Apoi au apărut firobuzele rusești, mari și foarte greoaie. Linia de firobuze începea din fața școlii și traversa tot orașul, până în Piața Bălcescu.
Erau vremuri grele, dar dorința de afirmare a tinerilor din cartier a fost mare, ceea ce a făcut ca mulți dintre ei să se realizeze pe plan profesional, ridicându-se deasupra condiției sociale a familiilor modeste din care proveneau.
În 1959 a venit la conducerea școlii ,,tovarășa“ Livia Stavri ,,,maestră de lucru manual”, femeie arogantă despre care se spunea că ,,două luni și-o vară o făcură profesoară”. Această numire dovedește că partidul a început să își pună în funcții oamenii aleși după criterii politice. În această perioadă, școala continua să fie alcătuită din clădirile vechi, cu o curte mare, umbrită de nuci și castani, unde copiii puteau să alerge în voie în timpul pauzelor. În sala actuală de sport funcționau două clase, iar alte patru în clădirea cea veche. Tot acolo era cancelaria și secretariatul. În fosta locuință a directorului se găsea direcțiunea, iar în spate, la atelier, era o altă sală de clasă, pentru secția română și o sală de clasă pentru secția germană (cu clase simultane I – IV). Clasele, mai ales cele din clădirea veche, erau spațioase, cu pardoseală din scânduri impregnate cu motorină, iar încălzirea se făcea cu sobe de teracotă. Exista în școală o singură femeie care făcea curățenie ,,,tanti Lisi” (Elisabeta Nikels) și care era destul de în vârstă. Muncea tot timpul, făcând curățenie în toate încăperile, pe coridoare, dar și în curte. Iarna, venea dis de dimineață pentru a face toate focurile până în momentul începerii programului.
Școala avea patru clase primare și trei gimnaziale. Ulterior, în 1964-1965, s-a înființat clasa a VIII-a, cu 25 de elevi. În cartier nu s-au schimbat prea multe. Casele erau puține și, de aceea, numărul de copii care frecventau școala era destul de mic. Calea Lipovei era pavată cu piatră cubică, iar legătura cu orașul se făcea cu troleibuzul care întorcea la capăt, unde era școala.
Despre acele vremuri și despre directoarea Livia Stavri ne-a vorbit un fost elev al școlii în perioada 1959-1965, profesorul de matematică Gheorghe Lugojan, ajuns director pentru o scurtă perioadă. Despre această directoare își amintește că era o femeie impunătoare, distantă, mereu îmbrăcată impecabil. Un alt elev al școlii de altădată, învățătorul Constantin Guțu, fost inspector școlar, ne-a spus că: ,,În anul 1963 era directoare profesoara de fizică Livia Stavri, femeie uscățivă, aspră, de o duritate excesivă, venită din Ardeal”.
Profesoara Zeliția Cărăneanț a venit în școală la 1 septembrie 1965. În acea perioadă existau 12 cadre didactice și erau înscriși 175 de elevi. Despre directoarea Livia Stavri își amintește că era o femeie corectă, ambițioasă, dură cu dascălii școlii. Stătea la geam și urmărea bunul mers al activității. Urmărea cu atenție atât intrarea profesorilor la ore, cât și lipsa acestora. Directoarea impunea respect, atât prin felul ei de a fi, cât și prin ținuta vestimentară sobră și impecabilă.
Ca urmare a acestei exigențe, toți foștii elevi ai școlii, cu care am stat de vorbă, își amintesc de profesorii de atunci ca fiind bine pregătiți, serioși și conștiincioși. Un profesor de excepție a fost Tudor Grozescu, care a reușit să le insufle elevilor dragostea pentru literatură și de la care au învățat multă gramatică. Trăia profund fiecare text pe care îl citea și, de aceea, deseori, ochii i se umpleau de lacrimi.
Tot în această perioadă au venit două doamne care aveau să slujească școala până în clipa pensionării: profesoara de biologie Cecilia Cioca și cea de desen Vătavu Oltea. Au rămas mereu alături de copiii acestui cartier, îndrumându-le pașii către un viitor mai bun.
În anul școlar 1968-1969 a venit la conducerea școlii profesorul de limba română Vasile Jeberean. Prea multe despre acesta nu sunt de spus, pentru că a condus școala doar două trimestre, timp în care nimic nu s-a schimbat.
Despre fostul director Jeberean și perioada în care a condus activitatea din școală, ne-a vorbit o fostă învățătoare, azi pensionară, Maria Borobar. Doamna a venit în școală în perioada în care Vasile Jeberean a fost numit director. Maria Borobar a venit de la școala din Stamora Germană și, fiindcă în acele vremuri intrarea în oraș era dificilă, la început, a fost secretara școlii timp de patru ani: doi ani doar secretară, iar ceilalți a lucrat în paralel și la clasă ca învățătoare.
Despre directorul Jeberean ne-a spus că era un om al legii, pedant, pretențios și corect. Bărbat impunător și mândru, avea o mândrie din naștere, fiind respectat de toți. Asista foarte mult la ore pentru a-și face o părere despre profesori și despre elevi. Împreună au învățat o serie de lucruri: de la bătutul la mașina de scris, până la întocmirea multor situații care se cereau pe atunci.
Învățătoarea Maria Borobar își amintește de acea perioadă ca fiind copleșită de munca de birou și înspăimântată de responsabilitatea de a gestiona tot ce era material în școală, inclusiv clădirile, deoarece nu exista nici contabil, nici administrator. La sfârșitul fiecărui an școlar trebuia să facă inventarierea și totul trebuia ,,să puște”. Își amintește cum o noapte întreagă a căutat să vadă de ce nu îi ieșea la socoteală o epubretă de 0.60 lei… Dar așa erau vremurile acelea, când totul trebuia să fie pe hârtie, până la ac…
Ca elev al școlii în această perioadă, învățătorul Constantin Guțu își amintește de o întâmplare amuzantă legată de acest director. Un elev, cu același nume, Vasile Jeberean, a furat un cățel. Directorul l-a chemat la cancelarie pe elevul Vasile Jeberean mustrându-l că ține închis și nemișcat bietul cățel. Acesta însă i-a răspuns prompt: ,,A! N-aveți grijă, cățelul trăiește ca un director!”. Întâmplarea a făcut vâlvă în rândul elevilor, stârnindu-le râsul o bună perioadă de timp.
Începând cu anul școlar 1969-1970, a venit la conducerea școlii profesoara de matematică Zeliția Cărăneanț. În această perioadă, școala arăta ca o instituție a unei comunități mici, unde toți se cunoșteau între ei. Cartierul a început să se mărească în momentul în care I.A.S. Giarmata a dat din pământurile sale pentru construcția de case. Până la actuala biserică se întindeau grădinile oamenilor, grădini de legume, dar și cele ale florarilor, cum a fost cea a lui Darvasi Gabriel, care a terminat cursurile la Școala Elementară Nr. 7. Existau în cartier și câteva călugărițe care aveau o livadă mare ce se întindea din capătul străzii Borzești până pe Pomiculturii, unde creșteau sute de papagali și păuni. Pe locul unde azi se întinde complexul Terra era poligonul rusesc, care a lăsat în urmă tranșee, arme și tuburi. De altfel, acolo se termina orașul, ,,Între Vii” continuând să rămână periferia.
Ca secretară a școlii în această perioadă, învățătoarea Maria Borobar a prezentat-o pe directoarea Zeliția Cărăneanț ca fiind un bun director, preocupată de bunul mers al școlii și de copii, deși uneori lua decizii ciudate. O astfel de decizie a fost și cea prin care, dorind să facă rost de mobilier deosebit pentru direcțiune, secretariat și cancelarie, a dat ordin să fie scoși toți nucii din curtea școlii, nuci care au rămas în amintirea atâtor generații de copii. Sperând să obțină un lemn de calitate, nucii au fost tăiați, dar au putrezit în curtea școlii, fiindcă mobilierul nu s-a mai făcut. Ulterior, au fost vânduți, dar farmecul dat curții școlii de bătrânii nuci a pălit.
Despre această perioadă își amintește una dintre veteranele școlii, profesoara de biologie Cecilia Cioca, azi pensionară, venită în școală în anul 1967. În vremea aceea, cei câțiva castani umbreau curtea care nu era pavată. Când era timp frumos, nori de praf se ridicau în timpul pauzelor atunci când copiii alergau și se jucau, iar când ploua, te îngropai în noroiul lipicios al curții. Castanii erau înconjurați de băncuțe de lemn, unde cei dornici se puteau odihni. În spatele școlii se întindeau lanurile de grâu și de porumb, iar lotul școlii era în fundul curții, pe locul de astăzi nepavat.
În această perioadă continua să existe în școală doar un rând de clase și câte un profesor de specialitate. Erau doar 12-13 cadre didactice și toți se simțeau ca într-o familie. Despre directoarea de atunci, Zeliția Cărăneanț, își amintește că, venită la conducerea școlii, a încercat să schimbe fața instituției. Cu ajutor bănesc de la garnizoana din apropiere, a reușit să aducă conducta de apă până în curtea școlii, lucrare terminată în anul 1970. Tot în acest an, în locul depozitului de lemne, până atunci din scândură, a fost construit unul de cărămidă. Ulterior (în 1974), după ce s-a introdus încălzirea centrală, depozitul a fost transformat în atelier de tâmplărie.
Doamna Cioca își mai amintește de fosta directoare ca fiind o femeie sufletistă: a plecat la Zimnicea cu ,,ajutoare” la sinistrații de la cutremurul din 1977, ducând cearșafuri, fețe de pernă și uniforme școlare, din banii obținuți de la gogoșeria școlii. Tot din aceste fonduri a confecționat 32 de costume populare, la 20 dintre ele lucrând personal împreună cu mama dumneaei. De asemenea, a organizat multe excursii în țară (în Delta Dunării, la Mănăstirile din Moldova, la Cheile Bicazului, Lacul Roșu) și tabere la mare, fapt pentru care a fost foarte iubită de elevi. A fost o perioadă în care toți, profesori și elevi, s-au simțit foarte apropiați, dar apoi lucrurile au început să se schimbe pentru că a crescut numărul de cadre didactice, iar comunismul și-a înfipt tot mai adânc talpa în activitățile școlii.
Profesorul Ion Andrieș a venit în școală în 1968, în urma unui concurs, pe catedra de biologie – geografie, eliberată prin pensionarea profesoarei Livia Stavri. Postul a rămas blocat un an de zile, deoarece profesorul Andrieș a lucrat la Comitetul Județean UTC – secția pionieri. De la 1 septembrie 1969, și-a început activitatea ca profesor de geografie la Școala Generală Nr. 7, unde a rămas 11 ani. De la 1 septembrie 1971, a fost numit director al școlii, rămânând la conducere până la 31 august 1980.
În momentul în care a venit în școală, aceasta cuprindea patru clădiri: clădirea mare, cu patru săli de clasă și o cancelarie (actuala clădire B), o clădire mai mică (fosta locuință a directorului) cu două săli de clasă și o încăpere, care era în același timp direcțiune și secretariat (actuala clădire C), o altă clădire (fostul grajd) în care erau două săli de clasă (actuala sală de sport) și un atelier cu două încăperi (actuala bisericuță). Școlii Generale Nr.7 îi era arondată cea mai mare circumscripție școlară din oraș. Ea cuprindea cartierul ,,Între Vii”, care se întindea de la calea ferată, la est, până la Calea Aradului, la vest. Pentru ciclul gimnazial era cuprinsă și Dumbrăvița.
Cartierul era format aproape în totalitate din gospodăriile particulare, construite după primul război mondial, dar și după cel de-al doilea, aici așezându-se atât coloniști veniți din Ardeal, cât și locuitori ai satelor din jurul Timișoarei. Casele erau construite cu un singur nivel, cu grădini mari, ca la țară. Singurele clădiri noi, cu etaj, erau cele trei cămine muncitorești de pe Calea Lipovei, construite în perioada 1965 – 1966. Locuitorii zonei erau majoritatea români, dar și maghiari și germani. Cei mai mulți aveau o calificare medie, lucrând ca muncitori, agricultori, florari sau în comerț.
Terenul școlii era spre est și sud cam cât este astăzi, dar în vest se întindea până la Calea Lipovei. Fiind terenul primăriei, partea dinspre Calea Lipovei era împărțită în loturi care se închiriau, pentru grădini de legume, cetățenilor. În cartier, mulți aveau sere unde cultivau flori. Școala era mereu plină de flori proaspete aduse de elevi. În fiecare primăvară, florarul Darvași, fost elev al școlii, aducea brațe de lalele pentru a le pune în vaze, în clase. În jurul școlii erau plantați zeci de trandafiri olandezi care îți încântau privirile de primăvara până toamna târziu.
Ca urmare a începerii construcțiilor de blocuri, numărul elevilor a crescut în fiecare an și școala a devenit neîncăpătoare. La sfârșitul anului 1973, directorul Ion Andrieș a obținut o audiență la Mihai Telescu, pe atunci prim – secretar al Comitetului Județean de Partid, care a aprobat, din fondurile necheltuite pe acel an la nivel de județ, suma de 2,5 milioane lei pentru construirea unei școli cu opt săli de clasă în cartierul Vii – Fabric. Proiectul a fost realizat de IPROTIM, prin arhitecții Crișan și Moldovan Sorin. La insistențele directorului Andrieș, amplasarea în teren a noii școli s-a făcut în așa fel încât locul de joacă și curtea să fie cât mai spațioase.
Construcția a început în ziua de 4 ianuarie 1974, iar lucrarea a întâmpinat destule greutăți. Astfel, după ridicarea primului nivel, prin aprilie 1974, ICRAL – ul și-a epuizat întregul stoc de materiale de construcție și a fost nevoit să întrerupă lucrările. Salvarea a venit din partea lui Ion Iliescu, pe atunci secretarul cu probleme de propagandă al Comitetului Județean de Partid Timiș, care, folosindu-se de relația personală cu directorul Fabricii de Cărămidă Jimbolia, a obținut 1 milion de cărămizi din sarcina de export a fabricii. Cărămizile, aduse urgent în zilele următoare în curtea școlii, au permis reluarea lucrărilor. Această întârziere a determinat amânarea inaugurării noii școli la 4 noiembrie, în loc de 1 septembrie 1974. Ziua de 4 noiembrie, Ziua Internațională a UNESCO, a fost special aleasă fiindcă lega școala de o instituție culturală internațională. În amintirea dascălilor care au existat în perioada respectivă în școală, în fundația stâlpului din colțul primei clase de la intrarea dinspre curte, a fost îngropată o sticlă în care s-a pus o listă cuprinzând numele acestora.
Racordarea școlii la sistemul de canalizare și încălzire, introducerea apei potabile în clădire s-au realizat odată cu începerea construcției de blocuri de lângă școală. Mulțimea de blocuri construite în această perioadă a determinat și creșterea în continuare a numărului de elevi, școala devenind din nou neîncăpătoare. Astfel că, în 1976, s-a pus problema extinderii școlii printr-o nouă clădire, cea cu trei etaje (astăzi clădirea N). Începerea construcției a fost amânată din lipsă de fonduri, deși proiectul a fost realizat în 1976. Lucrările s-au demarat în a doua jumătate a anului 1978, iar construcția a ajuns la final abia în anul 1982, deoarece începuse ,,epoca economiilor”.
Personalitate impunătoare și bun organizator, directorul Ion Andrieș a avut marele merit de a transforma vechea școală de cartier într-una nouă, modernă, capabilă să asigure loc de învățătură mulțimii de elevi din noul cartier de blocuri clădit doar în câțiva ani. Dintre elevii de atunci ai școlii, profesorul Andrieș își amintește de elevul Babău – ajuns director adjunct la Azur, de Carmen Brânzei – profesoară la Școala Generală 5, de un anume Patra – specialist în chimie, cu munci de răspundere în minister, de Lică Doina – inginer la Găiești, de surorile Rodica și Coca Indrieș, azi învățătoare.
Alături de directorul școlii au fost și dascălii de atunci, printre care Florica Pușcaș, Ilie Rad, Oltea Vătavu, Cici Cioca sau Mariana Culciar. Din 1978, Ion Andrieș s-a transferat la Școala Generală Nr. 18, rămânând aici doar cu funcția de director și cu patru ore de curs. Profesorii de atunci și-l amintesc ca fiind un om exigent în primul rând cu el însuși, apoi cu ceilalți, în ceea ce privește ținuta, disciplina elevilor, igiena școlii, dar și în privința documentelor școlare. Avea tot timpul o ținută impecabilă (costum negru sau gri cu cămașă albă și cravată), impunând respect celor din jurul său, fie elevi sau profesori. Când apărea în ușă, se făcea liniște de mormânt pentru că avea o autoritate ieșită din comun.
Conform legii în vigoare atunci, un director putea rămâne în funcție doar două legislaturi, adică 8 ani. După împlinirea celor două legislaturi, directorul Ion Andrieș a fost eliberat din funcție la 31 august 1980, iar de la 1 septembrie s-a mutat la Școala Generală Nr. 18, rămânând însă, așa cum mărturisește, legat sufletește de Școala Generală Nr. 7 și de perioada care, pentru dumnealui, a fost plină de realizări deosebite și de bucurii.
De la 1 septembrie 1980, a fost numită în funcția de director al școlii, profesoara Maria Györgyjakab. Când a venit în școală, la 1 septembrie 1978, numărul copiilor a crescut brusc de la 800 la 1200, iar în anul școlar 1982-1983 a ajuns la 1600. Ulterior, în anul școlar 1983-1984, avea 2400-2500 de elevi. Școala nu era pregătită pentru atâția copii, nici ca spațiu, nici material și nici ca număr de cadre didactice. De aceea, a fost o perioadă deosebit de dificilă, lucrându-se în trei schimburi. Foarte dificilă a fost și activitatea cu elevii veniți din toate colțurile țării. Adaptarea lor, dar mai ales a părinților, la viața de oraș, la cerințele unui oraș ca Timișoara, a fost lungă și grea. Deși câștigau foarte bine, nu-și foloseau câștigul cum trebuie. Abrutizați de munca grea, deseori aveau probleme cu alcoolul, iar copiii lor creau necazuri în școală.
Multe probleme erau legate și de școlarizarea acestor copii. Directivele de partid pretindeau ca frecvența în școală să fie de 100%. Însă, plecați din zona natală și ajunși într-un oraș mare, părinții uitau să-și trimită copiii la școală sau nu aveau timp să urmărească modul în care aceștia frecventau cursurile. Fluctuația copiilor era și ea mare: erau aduși toamna în oraș, ținuți în timpul iernii, ca apoi, spre primăvară (sau vară) să fie trimiși la bunici, în zonele de unde au venit. De aceea, munca de școlarizare, de aducere a tuturor la școală, a fost o muncă dificilă, de zi cu zi.
Maria Györgyjakab a stat la conducerea școlii cinci ani: de la 1 septembrie 1980 până la 15 septembrie 1985. În acest timp, în școală s-au amenajat două laboratoare: cel de biologie, în clădirea A, la parter, în sala actualului amfiteatru, și cel de fizică – chimie, la etajul clădirii, acolo unde astăzi se află cabinetul de informatică.
Până în 1980, școala s-a încălzit cu lemne și cărbuni, reușindu-se acum să se introducă încălzirea centrală în toate clădirile școlii. Pentru procurarea și instalarea caloriferelor s-a primit sprijin din partea Trustului de Construcții din zonă și de la B.J.A.T.M.
Creșterea în continuare a numărului de elevi impunea ridicarea unei noi clădiri. Lucrarea a început în a doua jumătate a anului 1978, dar, după săparea șanțurilor pentru fundație totul a fost sistat, în ciuda demersurilor făcute. S-a ajuns la o situație disperată, însă, în cele din urmă, aprobările au venit și, în primăvara anului 1981, a început construcția care a fost realizată de Trustul de Construcții Civile din Piața Unirii, inginer–șef fiind dl. Cionvică. Tot ce s-a construit s-a realizat conform standardelor vremii, cu economie de materiale, cu înlocuitori și într-o mare viteză. La 1 februarie 1982, lucrările au fost terminate și a avut loc inaugurarea noii clădiri.
A urmat apoi dotarea școlii: s-au cumpărat trei epirex-uri, trei retroproiectoare, trei aspectomate cu care au fost dotate cele trei laboratoare ale școlii. Au fost amenajate și cele două cabinete: de matematică și de română. Multă muncă s-a depus și pentru amenajarea coridoarelor și a claselor din noua clădire. Din banii adunați timp de doi ani de la comitetele de părinți și de la pionieri s-a realizat asfaltarea curții care a rămas plină de gropi, de moloz și de gunoaie, în urma șantierului. Asfaltarea a început cu aleile de lângă școală pentru a nu se mai aduce atâta noroi în interiorul clădirilor. Proiectul și aprobările existau, așa că, după plecarea de la conducerea școlii a profesoarei Maria Györgyjakab, în septembrie 1985, activitatea de asfaltare a curții a fost finalizată de noul director.
A urmat apoi dotarea școlii: s-au cumpărat trei epirex-uri, trei retroproiectoare, trei aspectomate cu care au fost dotate cele trei laboratoare ale școlii. Au fost amenajate și cele două cabinete: de matematică și de română. Multă muncă s-a depus și pentru amenajarea coridoarelor și a claselor din noua clădire. Din banii adunați timp de doi ani de la comitetele de părinți și de la pionieri s-a realizat asfaltarea curții care a rămas plină de gropi, de moloz și de gunoaie, în urma șantierului. Asfaltarea a început cu aleile de lângă școală pentru a nu se mai aduce atâta noroi în interiorul clădirilor. Proiectul și aprobările existau, așa că, după plecarea de la conducerea școlii a profesoarei Maria Györgyjakab, în septembrie 1985, activitatea de asfaltare a curții a fost finalizată de noul director.
Într-un timp scurt, în școală s-au realizat multe lucruri. Aceste realizări au fost posibile, așa cum relatează fosta directoare, și datorită cadrelor didactice care au muncit în această școală, depunând efort atât pentru rezolvarea problemelor didactice, cât și pentru cele administrative și gospodărești. Directoarea Maria Györgyjakab își amintește de profesoarele de română: Geta Zomboreanu, cea care a realizat cartea de onoare a școlii, Adriana Boldureanu, foarte bine pregătită și deosebită din toate punctele de vedere, de harnica și dotata Florica Dunea (azi Florica Pușcaș – director la Colegiul Bănățean) și Constantin Vintilescu, bun profesor, deși era plin de ciudățenii. În școală se studiau două limbi străine: franceză și germană. La catedra de limba franceză, serioasă și muncitoare era Lia Țeghiu, în timp ce la germană, serioasă, meticuloasă, un adevărat spirit de ordine și disciplină nemțească a fost profesoara Selegean Maria.
O catedră apropiată directoarei a fost cea de sport. În primul rând, este amintit Ștefan Iliescu, care, pe lângă faptul că era un bun profesor, a ajutat foarte mult școala la tot felul de activități gospodărești, de la făcut mortar până la transportat mobilier pentru clase. Devotați catedrei și școlii, au fost și profesorii Onea Radu și Cosmescu Viorica. La catedra de biologie s-a remarcat Cecilia Cioca, bună profesoară, femeie fină și mereu elegantă, dar și profesoarele Bena Lucia și Moruzi Macrina, ultima fiind deosebit de harnică și de pasionată.
Un loc aparte în amintirea fostei directoare a școlii îl ocupă profesorul de muzică Silviu Almăjan, care a condus corul cu care a obținut multe premii și profesoara de desen Oltea Vătavu, foarte talentată, foarte harnică, pe umerii căreia a stat toată propaganda vizuală a școlii. Dintre învățătoarele de atunci sunt menționate: Mariana Culciar, Dana Cismaru, Ana Nicola, Babici Rozalia, Maria Tripa, Marica Popa și Adriana Popa care, tânără și ambițioasă, a urmat facultatea devenind profesoară de matematică și apoi director adjunct al școlii. Dintre profesoarele de matematică își amintește de două tinere serioase și tenace, Negru Maria și Androvici Anca – căsătorită Bolog. Prima era o excelentă profesoară de matematică, exigentă și energică, cea de-a doua, bine pregătită și ambițioasă, a evoluat frumos în timp, devenind un om de bază în școală și chiar director adjunct. La istorie și geografie, s-au remarcat profesoarele Lelița Mărghitan și Monica Urdăreanu, la istorie- Ionescu Charlotte, iar la fizică- Bratu Elena
Un loc aparte în amintirea fostei directoare a școlii îl ocupă profesorul de muzică Silviu Almăjan, care a condus corul cu care a obținut multe premii și profesoara de desen Oltea Vătavu, foarte talentată, foarte harnică, pe umerii căreia a stat toată propaganda vizuală a școlii. Dintre învățătoarele de atunci sunt menționate: Mariana Culciar, Dana Cismaru, Ana Nicola, Babici Rozalia, Maria Tripa, Marica Popa și Adriana Popa care, tânără și ambițioasă, a urmat facultatea devenind profesoară de matematică și apoi director adjunct al școlii. Dintre profesoarele de matematică își amintește de două tinere serioase și tenace, Negru Maria și Androvici Anca – căsătorită Bolog. Prima era o excelentă profesoară de matematică, exigentă și energică, cea de-a doua, bine pregătită și ambițioasă, a evoluat frumos în timp, devenind un om de bază în școală și chiar director adjunct. La istorie și geografie, s-au remarcat profesoarele Lelița Mărghitan și Monica Urdăreanu, la istorie- Ionescu Charlotte, iar la fizică- Bratu Elena.
Director adjunct a fost profesoara Liuba Liana, care a depus multă muncă pentru binele școlii, fiind o excelentă colaboratoare a directoarei Györgyjakab. Munca de secretariat era executată impecabil de doamnele Mihailov Corina și Pareker Olga, ultima fiind un model de ordine și rapiditate, fără de care directorul n-ar fi reușit să își desfășoare activitatea așa cum trebuie. Au fost ani de muncă intensă, în care dascălii de atunci își antrenau deseori și familia pentru a ține pasul și a duce la bun sfârșit atâtea lucruri care trebuiau făcute. Cei care privesc spre trecut au însă bucuria datoriei împlinite, chiar dacă mintea de astăzi gândește că unele situații puteau fi rezolvate și într-un alt mod. Considerând – o ,,cea mai stupidă perioadă” din viața ei, pentru că a trebuit să se conformeze tuturor instrucțiunilor venite de sus, pe linie de partid, directoarea Antoaneta Lipovan a intrat în școală la 15 septembrie 1985, rămânând la conducere până în decembrie 1989.
A fost o perioadă deosebit de dificilă în viața școlii, deoarece se învăța în trei schimburi, de la ora 7:00 până la ora 20:00, cu o pauză de 5 minute, ca urmare a numărului foarte mare de elevi. Directoarea avea în subordine 3800 de elevi și aproape 150 de cadre didactice. Clasele erau numeroase, fiecare fiind alcătuită din 42 de elevi. Un accent deosebit s-a pus în această perioadă pe amenajarea claselor, cabinetelor, laboratoarelor și coridoarelor. Clasele erau parchetate, paluxate și mochetate, fapt pentru care directoarea a impus elevilor să poarte papuci, în ciuda frigului cumplit din timpul iernii. Era perioada în care funcționau caloriferele doar câteva ore pe zi, de aceea se învăța cu cojocul în spate și cu mănușile pe mâini. Din cauza frigului și a faptului că mulți copii se îmbolnăveau, SANEPID-ul a interzis în anul 1987 purtarea papucilor în școală.
O atenție deosebită s-a dat și zugrăvitului. Clasele trebuiau să arate impecabil și, de aceea, nimeni nu pleca în concediu până nu zugrăvea, vopsea și paluxa. Totul se făcea pe cheltuiala părinților și cu aportul diriginților și al învățătorilor. Administratoarea Margareta Horvath avea sarcina de a verifica minuțios fiecare sală de clasă și de a aduce la cunoștința direcțiunii îndeplinirea acestor sarcini. Suntem în miezul erei comuniste, când sărbătorile religioase nu se mai țin, iar profesorii și învățătorii vin la școală în activitate. În condica de prezență din 26.12.1985 (a doua zi de Crăciun), la rubrica ,,activități de vacanță” apare: Mirea Milodora – zugrăvirea clasei, Ungureanu Maria – ridicat și transportat cârpe pentru curățenia atelierului, Munteanu Cornelia – activitate pionierească ,,Ctitori ai ale epocii N. Ceaușescu”, Bradea Rodica – scrierea felicitărilor…
O importanță deosebită s-a dat în această perioadă amenajării coridoarelor și cabinetelor. În cabinetul de limba română, panourile au fost executate în colaborare cu Muzeul Banatului, iar pentru cel de istorie au fost gândite panouri tematice, după moda vremii. Propaganda vizuală supradimensionată a solicitat intens cadrele didactice din această perioadă.
În anul 1988, s-a continuat betonarea curții școlii cu ajutorul dascălilor. Astfel, profesorul Ștefan Iliescu și ceilalți profesori de educație fizică, dar și alte cadre didactice, au cărat beton și cărămizi. Activitatea de betonare începută în timpul directoarei Maria Györgyjakab, prin asfaltarea aleilor, a fost terminată acum prin asfaltarea unei mari părți din curtea școlii. Pentru baza sportivă s-a construit un mini- stadion cu tribune, iar cu ajutorul elevilor s-au plantat pini, arbori ornamentali și chiar magnolii.
Tot acum s-a făcut și gardul din jurul terenului de sport, s-au schimbat ușile claselor și s-a lambrisat coridorul clădirii B. La conducerea școlii, în această perioadă, pe lângă directoarea Antoneta Lipovan, s-au aflat: profesoara de limba franceză Doina Man, director – adjunct, profesorul de matematică Traian Stoenescu, director – adjunct pe probleme administrative și Aurelia Arsene, director educativ, comandant – instructor de pionieri. Ca urmare a numărului mare de cadre didactice, spune fosta directoare Antoneta Lipovan, evaluarea a trebuit făcută după un punctaj pe care fiecare îl obținea pe baza unei fișe de evaluare. În mintea oamenilor care au lucrat atunci în școală a rămas ritualul prin care se acordau calificative la sfârșitul anului școlar: înșirați ,,pe catedre”, dascălii stăteau ,,la coadă” ore în șir pentru a intra la directoare, în fața unui juriu din care nu lipsea propagandistul de partid. Fiecare aducea cu el caietul cu planificări, planurile de lecție, caietul de studiu individual, caietul ,,de 8 ore”, materialul didactic confecționat în anul respectiv, semnat pentru a nu mai fi prezentat și în anul următor.
Copyright @ 2025. Scoala 7 Timisoara
